Mănânc, dorm, fumez cu tine. Eu aici întru-totul iar tu doar pe jumatate, mintea îți este departe, cu ochii pierduți în telefon, tragi din țigară, nu ai curaj să ridici deloc privirea să îmi întâlnești ochii mici și negri. Îți este prea teamă de tine, de ce aș putea citi în albastrul cerului tău însă e doar o imagine falsa, o iluzie, albastrul e de fapt un negru ca tuciul în care pregătești mămăliga. Și te ridici, te plimbi, nu ai stare de parcă ai astepta trenul să tragă la peron și să te urci in el, ai vrea să te faci nevăzut, să pleci, dar nu știi încotro să o apuci, te asezi înapoi timid pe scaun și mai aprinzi o țigară, deci rămâi, nu vrei să urci în tren, știu e greu, dar curajul tău îmi dă putere să te prind de mână, să încerc să îți zâmbesc, să încerc să îți transmit prin atingeri că sunt lângă tine. Și mă privești pentru o secundă..
Ce e cu tine, ce gând îți trece prin minte? Ah! Cât mi-aș dori să te pot citi mai mult, privește-mă mai des, mai intens să pot, cumva, să înțeleg furtuna sufletului tău răvășit. Și mă privești..
Mai știi când ți-am zis într-o doară, că mi-ar plăcea să vad deșertul, iar tu mi-ai spus că sunt nebună? Sunt atât de nebună încât văd deșertul în albastrul ochilor tăi.. iar cel mai rau este că ai avut dreptate, deșertul e groaznic, e oribil..., căldura care te sufocă, ai senzația că te strânge de gât, te apasă pe piept, apă nu este deloc, îți este sete continuu, iar fata morgana te atrage în mrejele ei, îndepărtându-te de mine. Încerci să fugi de furtuna de nisip, iar ea te ademenește mințindu-te că te va duce la adăpost, însă tu nu știi că nu este reală, dansezi cu ea continuu pe cântecul ei minunat.
De ce este deșertul atât de arid?...
Ai început să nu îmi mai vorbești. Mă simt singură, încet formându-se și în ochii mei deșert...căldura apasă, sete îmi este...îți caut mâna și privirea, este atât de greu să tac..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu